duminică, 11 februarie 2018

Mănuşile de grădinărit





Mâine-poimâine ne trezim cu primăvara în prag şi trebuie să începem lucrările de anvergură în grădină, deci, primul accesoriu absolut indispensabil oricărui grădinar care se respect îl reprezintă, aşa cum bine v-aţi dat seama, desigur, mănuşile de protecţie.

Noi, oricum, folosim mănuşi oriunde şi oricând, la treburile casei, pe-afară, aproape non-stop. La grădinărit, la scos şi cărat apa din fântână, la măturat curtea de frunze, la toaletat vie, tufe şi copaci, la curăţat, spălat şi vopsit diverse, la manipulat orice spre oriunde, la tăiat lemne, bătut cuie, mângâiat căţei şi altele. 
“Nimic fără mănuşi” ne-ar putea fi deviza.

Aşa se face că, în cei doi ani de când ne-am mutat la ţară, am utilizat, uzat şi abandonat peste 15 perechi de mănuşi de protecţie, de diverse tipuri, calităţi şi materiale, cumpărate treptat, în timp, câte două, câte două. Mă refer aici la mănuşile acelea textile care au palma şi degetele cauciucate, nu la cele subţiri, de unică folosinţă, din plastic, să ne înţelegem. Le-am folosit la maxim. Aşa am ajuns în prezent la situaţia de a nu mai avea nici o pereche de mănuşi intacte, adică fără găuri. Majoritatea s-au tocit şi s-au găurit fix în cele două locuri cele mai solicitate în procesul utilizării instrumentelor de grădinărit: la degetul mare şi la degetul arătător. Şi între ele. Dar mai ales la degetul mare. Acolo rupturile sunt mai mari, mai evidente, mai cu talent. Dacă vreţi să vedeţi cât de muncitor este un fost bucureştean emancipat, mutat la sat, uitaţi-vă la mănuşile lui de grădinărit. Fix la degetul mare este indiciul.







Cum în ultima săptămână deja ne-am confruntat cu câteva incidente extrem de neplăcute, precum înţepături cu aşchii de lemn sau spini (de unde, mama spinilor, au apărut ăştia în miez de iarnă? nu ştim!) prin palme, dar şi cu mâinile şi mai ales unghiile murdare de pământ sau chiar noroi, aspect deloc neglijabil (enervant de-a binelea!), care ne produce disconfort maxim, ne-am zis că este timpul să ne înnoim şi, treptat, să ne înlocuim complet stocul din rezerva federală de mănuşi de protecţie. Aşa că le-am trecut pe lista de cumpărături.

Pentru joia care a trecut (joi este ziua noastră de mers în oraş, la supermarket), ne-am stabilit să trecem şi pe la “Doamna” de la magazinul universal, cel în care se găsesc chiar de toate, de tot felul. De la scule, materiale pentru lucrări electrice şi instalaţii, pentru grădinărit şi bricolaj, până la chimicale, produse de uz casnice, lustre, ceasuri şi tablouri, bidoane şi butoaie, ligheane şi garduri, cabluri şi ţevi, cizme de cauciuc şi pelerine de ploaie, perdele şi feţe de masă, cuie, şuruburi, ciocane şi topoare, sobe şi şeminee, dar şi unelte şi accesorii de pescuit, de vânătoare şi cine ştie ce alte sporturi şi activităţi să le zicem “rurale”. Pentru noi, este singurul magazin în care putem intra şi, chiar de nu ştim cum se numeşte piesa, instrumentul ori sortimentul căutat, este suficient să-i explicăm empiric Doamnei tot ce vrem să facem sau cum credem că arată ceea ce ne trebuie, iar dânsa ne da exact solutia sau marfa potrivită, cea care ne rezolvă problema în cel mai simplu şi eficient mod.  Este o comoară pentru noi! Un adevărat mentor.

Doamna este patroana magazinului, dar se ocupa direct şi de vânzări împreună cu un angajat. De bună seamă că pe noi ne simpatizează tare mult din moment ce, după deja doi ani de când facem cumpărăturile tehnice de la dânsa, ne primeşte de fiecare dată tot zâmbind şi ne ascultă de fiecare dată cu aceeaşi răbdare când îi cerem ceva, căci cine oare altcineva decât noi mai vine să cumpere de la ea fără să ştie, deseori, ce să ceară?  Adrian doar îi explică pe scurt la ce ne trebuie şi cam ce vrem să facem, iar ea întelege imediat despre ce este vorba, ne arată variantele, ne dă detaliile, ne recomandă, apoi ne lasă să decidem.

La început, când am intrat prima dată în magazinul dansei, s-a mirat tare mult de apariţia noastră şi de cumpărăturile pe care le-am făcut.  Imaginea noastră era (si încă este, bineînţeles), aceea de bucureşteni gingaşi, delicati, moi, albi şi pufoşi, parfumaţi şi spilcuiţi, fără bătături în palme, fără vorba aceea grea şi apăsată, şi fără cizmele de cauciuc, pline cu noroi de decembrie uscat, specifice meşterilor locali care-i treceau cel mai adesea pragul în acea vreme.  Când noi am intrat în magazin s-a făcut linişte instant, iar ochii tuturor s-au îndreptat spre uşă. Părea o scenă tipică de western vechi şi prăfuit, în care noi eram cei doi pistolari renumiţi, intraţi brusc şi pe neaşteptate într-o tavernă gălăgioasă şi plină de muşterii din mijlocul unui orăşel al căutătorilor de aur din Vestul Salbatic. Mult timp ne-am distrat pe seama tabloului acesta.

Treptat s-au obişnuit cu apariţiile noastre şi, după ce ne-am tot aprovizionat de acolo cu tot felul de scule, azi o greblă, mâine o găleată, poimâine un făraş de cenuşă, o pungă de var sau o cutie de vopsea, a început şi Doamna să înţeleagă că, totuşi, noi chiar aveam să stăm mai mult pe-aici, prin Ardeal, că n-am dat bir cu fugiţii înapoi în Bucureşti după o lună de concediu (căci doar concediul era singurul motiv plauzibil care ne justifica, în mintea tuturor, prezenţa aici, la tară, atât de departe de capitală), şi că, de bine de rău, ceva-ceva tot lucrăm noi prin casă şi prin grădină din moment ce cumpărăm atâtea chestii de la ea, mai o pensulă, mai un pumn de şuruburi, mai o piatră de ascuţit coasa, mai un colac de furtun, o plasă de grindină sau un sul de gard de sârmă. Şi aşa a început să ne întrebe tot mai des, de fiecare dată, ce mai facem, ce-am lucrat, ce mai vrem să meşterim, cum am rezolvat problema de data trecută, cum a ieşit, şi alte întrebări din acestea ajutătoare, cu bune intenţii. Astfel, s-a dezvoltat un soi de simpatie reciprocă între noi.

De câte ori trebuia să mergem în oraş, la cumpărături, ne întrebam unul pe altul dacă nu cumva avem ceva de cumpărat şi de la Doamna. Şi, nu ştiu cum se făcea, dar, chiar de nu aveam vreo treabă urgentă de rezolvat, parcă tot ne găseam ceva motive să trecem pe la dânsa, să mai schimbăm o vorbă, o părere, un sfat. Tare bine ne-a prins această apropiere. Aşa s-a întâmplat că, anul trecut, după ce începusem lucrările şi şantierul de renovare a casei, când am fost nevoiţi să schimbăm echipa de meşteri, dânsa a fost cea care ni l-a recomantat pe cel de-al doilea meşter şi tare mulţumiţi am fost. Îşi făcuse deja o impresie despre noi şi ne-a ajutat exact cu omul potrivit nouă. Lucrul de calitate, punctualitatea, bunul simţ şi decenţa au fost atuurile lui.

În concluzie, având-o pe Doamna ca ajutor şi consilier tehnic de specialitate, nu ne-au mai fost aproape deloc necesare cine ştie ce cunoştinţe tehnice din domeniul construcţiilor sau instalatiilor, de exemplu, şi nici acel vocabular specific al meşterilor, bogat în tot felul de termeni dubioşi şi denumiri ciudate de materiale, piese, scule şi dispozitive, pentru rezolvarea unora din problemele noastre. Iar angajatul dânsei, de asemenea, a înţeles repede că noi suntem clienţii aceia atipici, adică necunoscători în privinţa majorităţii mărfurilor magazinului lor, dar care, totuşi,  ştiu foarte bine ce vor şi care, deşi folosesc mai mult limbajul universal al datului din mâini prin aer şi arătatul cu degetul înspre cine ştie ce piesă care ar părea că seamănă cu ce au ei nevoie, reuşesc să se facă înţeleşi şi cumpără ceea ce le trebuie.

Este nevoie de un pic de bunăvoinţă din partea lui sau a Doamnei, dar măcar noi cumpărăm de fiecare dată câte ceva, nu-i ţinem de vorbă degeaba, ca mulţi alţii, şi, în plus, cumpărăm destul de multe şi des, căci am preluat o gospodărie la ţară având un nivel de dotări moderne aproape de zero în ale curţii şi grădinii.
































Cu toate acestea, dincolo de drumurile noastre dese pe la magazin, la Doamna, dincolo de o oarecare deprindere noastră în timp privind anumite denumiri ale sortimentelor din rafturi sau dincolo de privirile noastre din ce în ce mai sigure şi mai obişnuite cu mărfurile ispititoare (în Bucureşti mă atrăgeau mai degraba raioanele cu cosmetice şi parfumuri, în timp ce aici mă ispitesc mai mult rafturile cu lacuri şi vopsele, cele cu mănuşi, greble şi foarfeci de grădină), noi am rămas în ochii lor o apariţie un pic exotică, căci de bucureşteni mutaţi la ţară, în Ardeal, nu prea au auzit, motiv pentru care nici nu prea au înţeles această “nebunie” din cauza căreia părem în mijlocul lor cumva picaţi ca din lună.

Mai concret şi mai la subiect, aşa cum arătăm, ne comportăm şi vorbim, nu prea ne creditează nimeni cu ceva intenţii de muncă agricolă sau de orice fel şi cu atât mai puţin cu rezultate obţinute de noi din grădinărit. Nici de ceva reparaţii prin curte sau prin casă nu părem a fi în stare în ochii lor, asta putând a fi pentru unii doar o glumă la care să râdă pe sub mustăţi. Fapt de care încă ne mai amuzăm.

După doi ani trăiţi la ţară, mergem şi acum la oraş pentru cumpărături cu mâinile tot curate şi fine, cu manichiura tot aranjată (doar lacul de unghii lipseşte), cu ţinuta, zulufii şi machiajul tot puse la punct, iar atitudinea şi vorba ne sunt tot relaxate, uşor boeme, calme şi liniştite, zâmbitoare, prietenoase şi glumeţe. Nu prea arătăm a fermieri, nici a zarzavagii, nici a oamenii pământului. Nici nu suntem, desigur, dar, totuşi, ne folosim de imaginea aceasta, respectiv, de oameni preocupaţi de lucrul în grădină, pentru a crea punţi de comunicare cu oamenii în mijlocul cărora trăim aici. Însă, în ciuda seriozităţii cu care noi tratăm şi ne dedicăm grădinăritului, nu ne prea creditează nimeni cu cine ştie ce succes în recolte. Ba, chiar se miră foarte când le povestim ce-am reuşit să facem. Şi parcă tot nu ne cred.









































































































































































 

 






















































































Această introducere fiind făcută şi punându-vă la curent cu atmosfera acestor detalii de mai sus, să revin la subiectul actual. Aşadar, ne-am dus joi în oraş şi am trecut şi pe la Doamna cu gând să mai cumpărăm diverse mărunţişuri, printre care şi mănuşile de protecţie dorite.

Vizita de joi avea să fie prima mea revedere cu Doamna după o absenţă de peste o lună şi jumătate, de dinainte de sărbători, din cauza entorsei de gleznă. Era la curent cu starea mea de la Adrian, care mai trecuse pe la dânsa şi pe care îl întrebase, evident, de ce nu mai apar în peisaj. Revederea a fost foarte plăcută şi ne-am bucurat reciproc printr-un schimb de amabilităţi şi mai multe glume făcute pe subiectul general al momentului, care altul decât noile schimbări ale legii salarizării care au dat peste cap pe toată lumea, angajaţi şi angajatori, guvern şi instituţii ale statului, deopotrivă.

Magazinul fiind un pic mai aglomerat decât de obicei (în Ardeal asta însemnând doar cei trei clienţi intraţi deodată pe uşă, din care doi eram noi) am lăsat-o pe Doamna să se ocupe de servirea primului client, iar noi am fost preluaţi de angajatul dânsei.

După ce Adrian i-a spus lui ce avea trecut pe lista de cumpărături, ajungând la capitolul mănuşi de protecţie, băiatul ne-a invitat după o tejghea de unde a scos o pungă cu mai multe tipuri de mănuşi, întrebându-ne de care dorim. “Eu aşa am acasă.” ne-a spus arătându-ni-le pe cele mai subţiri.

Ştiind ce-am păţit cu toate perechile de mănuşi şi ştiind care erau zonele vulnerabile în utilizare, eram încă de acasă hotărâţi să le cumpărăm pe cele mai rezistente şi mai groase pe care le vom găsi. “Poate ne luăm nişte mănuşi de sudură” chiar a glumit Adrian la un moment dat.

Vă daţi seama că, în aceste condiţii, când am văzut ce ne-a recomandat vânzătorul eu aproape am ripostat. I-am spus că vrem unele mai groase, mai rezistente, care să nu se rupă sau să se tocească prea uşor. Şi, ca să fiu cât mai explicită şi convingătoare, cu speranţa că, astfel, aveam să primim cele mai rezistente mănuşi pe care le avea în raft, eventual unele de tablă dacă se putea, eram pregătită să continui cu detalii şi argumente.

Omul, deşi un pic nedumerit că cele recomandate de el ni se păreau a fi prea fragile, a scos din pungă alte mănuşi, dintr-un alt material, unul ceva mai gros şi cu o peliculă cauciucată mai abrazivă, cu o textură mai rezistentă şi, pentru că mulţumirea ni s-a citit imediat în ochi, n-a mai aşteptat o altă confirmare, ci ne-a întrebat direct “Câte perechi vreţi? Una?”  A fost suficientă doar de o fracţiune de secundă şi un schimb de priviri cu subînţeles între noi doi, ca un fel de confirmare telepatică,  aşa cum ni se întâmplă adesea, pentru a-i răspunde amândoi aproape într-un glas “Patru!”.

Vânzătorul a făcut ochii mari şi, ca să-l scot din soc, am continuat ca un fel de justificare: “Ştiţi, mănuşile se tocesc şi se rup de obicei mai ales în vârful celor două degete, cel mare şi arătătorul. Avem acasă vreo 15 perechi deja tocite şi rupte doar în aceste locuri, bune de aruncat.”  Dar reacţia lui a fost pe dos faţă de cea scontată de mine. Omul a făcut ochii şi mai mari, iar pupilele s-au dilatat a consternare. Exact cum v-am spus mai sus, oamenilor nu le vine a crede când le spunem că noi chiar lucrăm în grădină. Nu le vine a crede când îşi dau seama că facem asta în mod susţinut şi cu seriozitate. Şi mai ales nu le vine a crede că în urma efortului nostru chiar avem şi rezultate. Deci, a înţeles aproape instant că cele peste 15 perechi de mănuşi tocite şi rupte înseamnă muncă, nu joacă!

Şi ne-a întrebat şi Doamna joi:
- “Şi ce mai faceţi? Staţi la căldură acum, lângă sobă, nu-i aşa?”

- “Cam da, ca în grădină încă nu prea avem ce face în perioada asta, e prea ud pământul. Dar abia aşteptăm să ieşim cu sapa. Deocamdată, ne-am apucat de lucrul în seră, că acolo e cald şi pământul e uscat.” Aici a făcut şi Doamna ochii mari, exact ca vânzătorul ei mai devreme.

Apoi noi am continuat”Şi am pus deja ceapă, salată, spanac şi altele”, iar ea, depăşind ceva mai repede momentul de uimire, ne-a privit admirativ şi a continuat curioasă “Dar aveţi sera încălzită?” “Nu, dar soarele încălzeşte în interior suficient încât să se poată deja lucra.” Iar când vânzătorul i-a pus în faţă cele patru perechi de mănuşi de grădinărit pentru a le înregistra în casa de marcat, a ridicat din sprâncene şi mai admirativ, ne-a încasat banii şi ne-a urat spor la lucru.

Ne-am întors acasă foarte mândri de noile noastre mănuşi din dotare, tocmai bune de tocit pe sapă, greblă, lopată, topor, mânere de roabă, găleţi cu apă, bidoane şi multe altele. Că nici nu bănuiţi câte sunt de făcut într-o gospodărie care are, pe lângă casă (şi alte acareturi), şi grădină de legume, vie, livadă, grădină de flori şi.... căţei.







Din Grădina lui Dumnezeu: 11.02.2018

***

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Interior, exterior.
Inspiratie, expiratie.
Impresie, expresie.
Ganduri, cuvinte.
Oglindire.
:)